Vazand reportajele si articolele care au comemorat in aceste zile 2 ani de la incendiul din clubul Colectiv, am realizat ca, dincolo de mediatizare, este de datoria fiecaruia dintre noi sa ne gandim intr-un mod personal ce a insemnat acest eveniment. De aici motivatia pentru acest articol: consider ca o astfel de tragedie ne ofera o lectie, indiferent de masura in care am fost implicati. Personal, nu sunt in masura sa vorbesc despre experientele personale ale victimelor incendiul de la Colectiv. Insa, ca om, pot empatiza cu acestia si cu apropiatii lor, iar ca viitor arhitect nu pot sa nu ma gandesc la impactul pe care o eroare umana il poate avea asupra atator vieti.
Inainte de a cauta vinovatii, inainte de a acuza ca nu s-a schimbat nimic, consider ca este important sa intelegem motivul principal ce sta la baza a ceea ce s-a intamplat – o mentalitate pe care multi dintre noi o abordam zilnic. La un moment dat, anumiti oameni au inchis ochii si au spus cuvintele pe care nimeni, cu atat mai mult dupa cele intamplate, nu ar mai trebui sa le rosteasca: “merge si asa”. E pacat ca numai atunci cand are loc o tragedie ne reamintim ca este o abordare gresita.
Noi toti, direct sau indirect, suntem vinovati in masura in care perpetuam aceasta mentalitate. Cand greseala devine o regula, cand abaterile sunt voite si acceptate, societatea devine disfunctionala, cu riscul ca toate erorile sa se concentreze intr-un unic eveniment cu urmari inimaginabil de grave. Incearcarea de a gasi vinovati in exterior este insa mai usoara decat auto-critica si putini au curajul sa se gandeasca mai intai daca nu cumva ei insisi isi aduc aportul la aceasta vina. Insa nimic nu se va schimba pana cand nu ne vom asuma tot ceea ce facem, chiar si acele momente in care vom spune aici am gresit, aici nu am facut tot ce puteam face, aici am trecut cu vederea, sperand ca va ramane neobservat. Daca fiecare din noi ar refuza sa duca mai departe aceasta mentalitate, daca la finalul zilei fiecare si-ar evalua in mod obiectiv impactul propriilor actiuni, nu am fi lipsiti de speranta si astfel de evenimente tragice nu ar mai avea loc.
Trebuie sa constientizam ca, in ciuda individualitatii noastre, nu suntem un nucleu de sine statator, ci o veriga intr-un lant complex. Impactul a ceea ce facem se resimte peste tot, nu doar asupra propriei persoane sau a celor apropiati. Iar bunastarea noastra, confortul si siguranta timpurilor moderne se sprijina intr-o mare masura pe prezumtia ca ceilalti isi vor indeplini sarcinile in munca pe care o au de facut. Ar trebui sa cautam binele comun – pentru ca asta, pana la urma asta, este o conditie pentru propria fericire. Nu trebuie sa ne gandim niciodata ca daca facem “pentru altul” pe noi nu ne va afecta. Societatea rezulta din contributia fiecarui individ, fie pozitiva, fie negativa, sau chiar prin presupusa neutralitate. Datoria fiecaruia din noi, indiferent de varsta, de functie sau de domeniul in care lucram la un moment dat, e sa ne asiguram ca ne facem treaba cu responsabilitate. Sa nu ne limitam la a fi o veriga slaba.
Intr-un final, as putea spune ca lectia pe care ne-o ofera tuturor cazul Colectiv este sa devenim mai responsabili, sa renuntam la nepasare, sa cautam sa ne imbunatatim pe noi insine, zilnic, si prin ceea ce facem sa aducem lumii o contributie de valoare. Schimbarea nu poate pleca decat de la nivelul fiecarui individ. Prin urmare, sa incepem prin a ne acuza pe noi insine de fiecare urma de ineficienta si comoditate si sa nu ne mai permitem sa ducem mai departe indiferenta care, la un moment dat, ar putea sa ne coste scump, pe noi sau pe ceilalti oameni din jur.
Deci, cum a fost ziua ta?… Ai facut tot ceea ce trebuia sa faci? Care este impactul actiunilor tale? Si ce vei face maine ca sa fii mai bun decat ceea ce ai fost pana acum?…
